Pensiile speciale, greu de „ucis”. Un profesor constituțional explică de ce reforma justiției oscilează mereu între două extreme

Premierul
Ilie Bolojan a anunțat, marți, o nouă încercare de
reformă a pensiilor speciale, după ce în ultimii 15-20 de ani au
existat mai multe tentative nereușite de a rezolva această
problemă. Doctor în drept constituțional și conferențiar
universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității
București, Bogdan Iancu explică, într-un interviu pentru
„Adevărul”, care sunt marile piedici în calea acestei reforme
și din ce cauză au eșuat toate încercările de până acum.

CCR a blocat sistematic orice încercare de reformă a pensiilor speciale. FOTO: Facebook

Adevărul:
Problema pensiilor speciale a fost prezentă în discursul tuturor
partidelor politice, dar niciunul dintre ele nu a reușit să o
rezolve. Curtea Constituțională (CCR) a respins, în mai multe
rânduri, inițiativele legislative care vizau desființarea sau
modificarea pensiilor speciale, declarându-le neconstituționale.
Totuși, mai exact, care au fost motivele invocate de CCR și în ce
măsură acestea ar fi discutabile?

Bogdan
Iancu: CCR
a invocat independența justiției în perioada crizei precedente, ca
argument suprem. La momentul respectiv, doar pensiile magistraților
nu au fost atinse, în numele independenței justiției (Decizia
873/2010
https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/119887).
La momentul respectiv însă, independența aceasta și un nivel de
salarizare înalt, pensiile etc. erau justificate, ca și autonomia
funcțională a DNA, ca și autonomia extremă a CSM (inclusiv prin
raportare la modelul standard de consiliu judiciar, care cere 50%
magistrați în consilii, nu 16 din 19) prin imperativul suprem al
combaterii corupției. Acesta a fost predicatul tuturor reformelor,
acesta a fost scopul inițial cu privire la întreaga configurație
actuală. MCV-ul era încă la început atunci, multe lucruri erau
altfel. Și condițiile erau altele, 25 de ani vechime, 60 de ani
vârsta. Lucrurile s-au schimbat. Fără a nega rolul politicului,
aceasta este o horă în care și magistrații au intrat cu interes.
Nu i-a obligat nimeni pe mandarinii judiciari de la București să
deconteze diurne de zeci de mii de euro venind din periurban în
centru. Nu i-a forțat nimeni pe mulți alții să își mărească
emolumentele prin sute și mii de procese, încă de prin 2000, cum
frumos descrie și dl. Daniel Morar în cartea sa din 2022 (D. Morar,
Putea să fie altcumva, Humanitas, București, 2022, de la pagina 558
încolo). Au dat în judecată și colegii lor le-au dat dreptate (să
zicem așa), până când s-au generalizat sporuri salariale de 40%,
inițial gândite doar pentru procurori și judecători care urmăreau
penal, respectiv judecau cauze de corupție mare-medie sau crimă
organizată. E un sport acesta, cum știm cu toții, în care
profesia („puterea”, cum își zic unii) a dobândit expertiză,
agilitate, în campionate naționale.

Cine-i vinovat

Cine
poartă vina acestor eșecuri: magistrații sau autorii acestor
„reforme” ale pensiilor speciale, făcute, în opinia multora,
intenționat în așa fel încât să pice la CCR? Și evident, care
ar fi soluțiile, dacă ele există?

Nu
sunt de vină indivizii și nu trebuie demonizată o categorie
socio-profesională atât de importantă. Trebuie corectate carențele
structurale, dacă și cât se poate. CSM seamănă însă tot mai
mult cu o organizație sindicală, tot mai puțin cu garantul
independenței justiției. Și asta era de așteptat, autonomia
extremă duce la forme de corporatism, politizare internă, se știe
asta de multă vreme. Cazul Italiei este revelatoriu, așadar exact
sistemul-model pentru autoguvernarea judiciară. Astfel de forme de
autonomizare intră inevitabil în conflict cu reprezentări clasice
privind rolul judecătorului („putere într-un anumit sens nulă”
zice Montesquieu, explicând și de ce: „doar portavoce a legii”,
neutri, apolitici, imparțiali). Nu se poate și cu achitări în
lanț, și cu pensii mari, și cu diurne, și pe TikTok. Prea multe
se bat cap în cap.

Ce
soluții, în afara modificării legii, ar putea să mai existe?

Nu
văd ce soluții pot exista în momentul de față. Recrutări se pot
face, fie „lateral”, fie prin INM, doar la primul grad de
jurisdicție, la judecătorii și parchete pe lângă acestea.
Oricum, nu ar trebui soluționată această problemă în termeni
etici-morali, ci în funcție de condiționările structurale. Orice
om în toate mințile, dacă are de ales între un salariu relativ
bun, dar condiții foarte adesea improprii plus campanii de înfierare
publică și nesiguranță legislativă, pe de o parte și o viață
liniștită cu o pensie mai mare decât salariul, pe de alta, va opta
pentru varianta a doua. Magistrații nu trebuie nici zeificați, nici
demonizați, e o problemă structurală și trebuie tratată mai
echilibrat, la rece.

Cum este în lumea normală

România,
țară membră a Uniunii Europene, nu reușește să rezolve problema
pensiilor speciale de atâția ani. Care e situația în alte țări
din UE?

În
Germania, un judecător de Amtsgericht,
judecătoria lor, are un venit salarial de încadrare de 4.472 până
la 4.820 euro (diferă de la Land la Land, cel mai mic e în
Turingia, cel mai mare în Baden).
https://www.beck-stellenmarkt.de/ratgeber/legal-career/zahlen-daten-fakten/so-ist-der-verdienst-im-richterlichen-beruf
Crește prin promovare până la final de carieră, dar nu peste
8.000 și ceva, treapta cea mai înaltă, creșterea cea mai mare.
Salariul mediu net pe economie în Germania e circa 2.700 euro.

Un
lector (Juniorprofessor, Profesor W1, poate fi plătit ceva mai bine,
în Bavaria 5.538
https://www.academics.de/ratgeber/gehalt-professor-professorin-bayern).

Judecătorii
germani ies la pensie la 67 de ani, cu pensii care nu pot depăși
71,75 % din salariu și sporuri (după Legea privind salarizarea
funcționarilor publici și a judecătorilor,
https://www.gesetze-im-internet.de/beamtvg/BJNR024850976.html ).
La maximum se ajunge înmulțind 1,79375% cu 40 de ani de activitate.
Se diminuează pensia dacă iese anticipat la pensie judecătorul
(ei nu au „magistrați”, procurorul lor fiind ca statut parte din
executiv), cu 3,6% pe an.

Bogdan Iancu. FOTO: Arhivă personală

Menționez
din nou că nu există discrepanțe izbitoare între categorii
profesionale din sectorul public. Nu sunt învățate doar anumite
categorii că sunt „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.
În momentul de față, revenind, un judecător român de la o micuță
judecătorie, cu „definitivatul” abia luat, primește un salariu
mai mare decât cel al unui profesor universitar la final de carieră,
profesor care se pensionează la 65 de ani, nu la 48. Văd că CSM-ul
duce o luptă epică și etică cu altfel frumoasa vârstă de 48 de
ani, dar ipotetic e o vârstă la care cineva care a intrat direct în
sistem din INM și care a reușit la INM după licență, se poate
încă pensiona.

Reformele justiției sunt ciclice

Există
riscul ca și în următorii 35 de ani, atât cât s-a scurs de la
Revoluție și până în prezent, problema pensiilor speciale să
rămână la fel în aer?

În
doctrină, există un studiu interesant care ne arată că reformele
„justiției” sunt ciclice, de la independență extremă la
dependență extremă. Noi nu ne găsim niciodată echilibrul, nici
nu prea tindem către el. Tendința ar trebui să vină de la elite
și rog amatorii să vadă cam care era nivelul de pregătire mediu
al elitelor românești din perioada construcției statului modern.
În PNL, să zicem. Studii există.

Marile piedici din calea premierului Bolojan

Premierul
Ilie Bolojan se arată totuși optimist, iar azi (n.r. – marți 29
iulie) a anunțat oficial cum reforma în acest domeniu,
pornind de la faptul că magistrații se vor pensiona la 65 de ani
și că vor avea pensie mai mică decât salariul. Totuși,
prevederile legii s-ar aplica doar pe viitor, nu și pentru pensiile care
sunt în plată, pentru ca legea să aibă o șansă să treacă și
de CCR. În ce măsură magistrații care ce se pensionează abia
acum vor putea să reclame o discriminare față de cei pensionați
anterior și să obțină din nou anularea mult așteptatei legi?

Nu
pot prevedea ce se va întâmpla, într-o lume normală nu e posibil
deloc ce întrebați, dați-mi voie să vă răspund indirect. În
lumi normale nu se dezgroapă excepții de neconstituționalitate din
2019 pentru a fi soluționate în 2025 – mă refer la recenta decizie
privind ANI, în numele dreptului la viață privată al persoanei
publice. În principiu, neretroactivitatea își află rostul foarte
important în principal în materia legii penale, cu excepția
binecunoscută a legii penale mai favorabile făptuitorului, care
retroactivează sau ultraactivează, după caz, în toate sistemele
liberale. Vă pot da numeroase excepții de la principiul
neretroactivității în alte materii decât legea penală, în
sisteme de drept așezate și respectabile.

Tot
în principiu, orice regulă stabilește distincții, norma vine din
latină, echer de tâmplărie era norma, folosea dulgherului pentru
tăiat lemnul în unghi drept. Nu orice distincție discriminează,
dacă ar fi așa nu am mai avea nicio regulă. Nu văd care era
discriminarea când un procuror în DIICOT sau DNA și un judecător
de penal la instanțe superioare primeau un spor pe care colegii lor
nu-l primeau. Care e marele risc când tu te ocupi de divorțuri sau
furt simplu, nu de mare corupție sau clanuri? De ce distincția te
discriminează? La noi s-a considerat, nu dezinteresat, că era
discriminare. Toate normele și conceptele juridice operează doar
sub premisele existenței unui context relativ stabil, înțelegerii
unor distincții, păstrării unor ierarhii, unui bun simț sau simț
comun la nivel general. Cu neștiință și mai ales cu rea-credință,
pot fi interpretate în toate felurile cu putință. Deja am văzut
magistrați care tunau și fulgerau împotriva MCV pe când era în
vigoare, acum zic că salariile și pensiile erau recomandări MCV,
alții care citează spețe ale Curții de Justiție trunchiat, doar
cu ce le convine, șamd.

Ne-am
putea aștepta la un val de pensionări în rândul magistraților,
acum că a fost anunțată această lege? Care ar fi soluțiile în
acest context?

Asta
e marea problemă, pe care nu știu cum o vor rezolva. Recrutări se
pot face, fie prin INM, fie prin concurs, doar la baza sistemului. Nu
înțeleg cum vor să înlocuiască ieșirile din sistem.